Nostalgia vremurilor pe care nu le-ai trăit (SFR – ziua 1)

O să trec peste bla bla-urile mele cu „festivalul ăsta nu e de ratat” „e super tare că Iașul a pus pe hartă cinematografia ca prioritate” „când autoritățile dau mâna cu oamenii cu inițiativă ies lucruri JMechere” și o să vă zic că programul meu de ieri, din prima zi a festivalului, a fost:

  • ora 11:00 – deschiderea festivalului la Palatul Roznovanu, cu monsieur Mungiu la mijloc și oameni talentoși + repreznetanți oficiali ai Iașului în stânga și-n dreapta dumnealui. Atmosferă degajată, discursuri la corazon, voluntari agitați ca nișe furnicuțe harnice și flashuri ca la Cannes 😀

    18342398_1469892303070073_8198134451163355546_n.jpgsursa foto: Primăria Municipiului Iași
  • ora 13:00 – start Retrospectiva Elisabeta Bostan cu Zâmbet de Soare. Doamna Bostan, doamna Zizi, cum i-a zis protagonista principală (Bianca Brad) peste care nu zici că au trecut 30 de ani, ne-a oferit nouă, tinerilor de vârsta mea, experiența unei nostalgii a unor vremuri pe care nu le-am trăit. Am ieșit de la musical-ul ăsta cu un zâmbet până la urechi, cu fețele luminoase și cu o energie pozitivă cum ai numai după ce ieși mândru de la sală pe picioarele tale și nu dus cu targa. Trecând peste clișeele „brăbatu-i o comoară, femeia o povară” sau povestea clasică împărat-prințesă-măritiș, chiar cred că liceeni ar trebui să vadă filmul ăsta. Li s-ar părea amuzant și infantil că doar ei au experiență de viață și mult sex prin băi la activ și cam tot ce-i înconjoară e frivol și pervertit, însă în adâncul sufletului lor s-ar bucura și viața li s-ar părea mai puțin o tragedie. E un film simplu, nu pretinde multe decât să fii deschis și să te bucuri de el fără să gândești prea profund că nu e cazul. Decât o cretinărie easy-going, americană, eventual cu adolsecenți care și-o trag cu o plăcintă, mai bine vezi un film onest și copilăros, care are în el fix puritatea unui copil. So, mergeți de vedeți filmele Elisabetei Bostan fiindcă rulează toată săptămâna la Teatrul Luceafărul și fiindcă meritați (L’oreal in disguise over here), sufletele voastre merită. Hai că deja e prea mult sirop.
  • ora 16:30 – la Ateneu (proaspătul Ateneu) am văzut olecuță de documentar despre Jeep-urile Regelui Mihai – e o serie întreagă de documentare despre Casa Regală zilele astea (mai puteți vedea câteva Vineri și Sâmbătă de la 17:30, respectiv 14:30)
  • aproape ora 20:00 – tot la Ateneu am rămas, printre mulțimea care, parcă, se adunaseră la plăcinte și mititei (semn bun, de altfel, fiindcă sala s-a umplut ochi), pentru sărbătorirea a 10 ani de la succesul 432 la Cannes. Știți întâlnirile alea clasice public-regizor/actori în care se vizionează filmul și apoi lumea se simte obligată să pună întrebări și fiecare se uită la fiecare și nu-i „tăt normal” cum ar trebui să fie? Well, this was not THAT kind of thing. În primul rând SFR-ul a reușit să adune o parte din echipă (regizor și actorii principali) care foaarte rar se întâlnește în formula asta și erau toți foarte emoționați și fericiți că s-au revăzut și chiar au transmis asta, au transmis o energie caldă și veselă și o emoție autentică. Apoi, în premieră, Cristian Mungiu a văzut pentru prima oară imaginile cu dumnealui de la Cannes, când și-a luat în primire premiul de la Jane Fonda (God, those genes, femeia aia nu mai îmbătrânește) și a fost surprins tare de lucrul ăsta. Apoi am revăzut filmul. Și am reușit doar să îmi întăresc convingerile pe care le-am avut și acum 10 ani: scena mea favorită e cea de la masă, de la aniversare (am mai scris despre asta),  Laura Vasiliu a jucat jjenial rolul unei tipe absoluuut detestabile, urâbile, pe care aș pocni-o cu farfuria aia de friptură de la final în moalele capului până redevine om, nu e vorba nici despre avort, nici despre prietenie ci despre amândouă și mult mai mult de atât, filmul NU este unul moralist (deși și cei din sală, care la un moment dau au dat-o în misticism și „harul care s-a pogprât peste Mungiu”, s-au situat în tabăra moralistă anti-avort). Eu trebuie să recunosc că filmele lui Mungiu nu vorbesc pe limba mea emoțională, nu mă ating la corzile sensibile, ci mă pun pe gânduri. Pentru mine Mungiu îi pentru creEr și Puiu pentru inimioară. Nu zic că Mungiu nu e sensibil sau nu face filmele de așa natură încât să te emoționeze puternic, ci doar cred că trebuie să ai o oarecare doză de empatie cu situația în care își pune personajele ca să poți trăi lucrurile astfel.
18342330_1688711827824892_1526690199983130447_n.jpgsursa foto: pagina de Facebook SFR
  • 00:00 – am bântuit înspre bârlog printr-un Iași care, la ora aia, mai ales în Tătărași, nu e deloc prietenos. Să sperăm că dezvoltarea Ateneului va atrage după el și dezvoltarea zonei.

Ne vedem Joooi, adică azi :D. Servus!